Ion Pillat - Pe Arges in sus

<!--[if gte mso 9]> Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

CTITORII

Acolo unde-n Arges se varsa Raul Doamnei
Si murmura pe ape copilaria mea,
Ca Negru-voda, care descalecand venea,
Mi-am ctitorit viata pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salba
Pe al colinei mele impodobit pieptar,
Inchis-am fericirea in stramtul ei hotar
De nuci bogati in umbra, umbrind o casa alba.
Acolo,-n pacea noptii, pe drumuri de podgorii,
Am mers tacut alaturi de carele cu boi,
Cand neaua lunii ninge pe salcii in zavoi,
Cand sopoteste valea de cantecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am ramas in paza pridvorului strabun,
Ca sa culeg cu ochii livezile de prun
Cand alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Si tot visand la vremea cand inflorira teii,
Pe cand imbraca tara al iernii alb suman,
Sa deslusesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri departate sunandu-si clopoteii.
Sa stau, pe cand afara se stinge orice soapta,
Privind cenusa calda din vatra mea, de-acum
Si sa aud deodata, cu-nfiorare, cum
Trosneste amintirea ca o castana coapta.

Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

FLORICA

Aici îsi îngropara bunicii mei copila,
În loc ferit de-arsita, de viscol si de vânt.
Colinei închinara iubitu 949i85j l ei mormânt,
Legând de dealul rodnic si numele si-argila.

si vremea prea fugara si fragedul destin
Al celei ce fusese - abia o zi - Florica...
Azi, de fetita moarta noi nu mai stim nimica;
Dar când acum Florica, în soare aprilin,

Etern reînfloreste, ceva în piept ma doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fasa de bobocul plapând de trandafir
si-un zâmbet de lumina de fiecare floare.

Un zâmbet ce odata traia pe buza ei...
si ma-nfior la gândul pagân si la credinta
Ca trebuie naturii sa-i altoiesti fiinta -
Pamântul sa palpite ca inima, de vrei.

Mormantul

De n-ar fi muşchiul crucii, vedeam un pat de flori
Gătit sub bolta verde şi vie a pădurii.
Ai adormit în raiul din slovele scripturii,
Tu, ce-odihneşti la umbră de codri şoptitori.
Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriţei,
Păstorule de oameni, bunicule! Acum
Eşti zumzet de albine şi-mprăştiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viţei.
Te-a biruit pământul, dar l-ai însufleţit
Şi l-a pătruns iubirea-ţi de ţară, ca seminţa.
Stejarilor prieteni le-ai dăruit fiinţa
Şi sângele, ce curge cu seva înfrăţit.
Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte,
Cu cea din urmă iarbă de mult am legământ.
De dincolo de oameni, de timp şi de mormânt,
Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.

Varful dealului

Cu-o singură sforţare-ncordând vânjosu-i umăr
— Un uriaş urcându-şi poverile ce-l strâng —
Pletosul deal, din vale sui cu vii şi crâng
Ca să-şi revadă ţara cu sate fără număr,

Cu casele: mioare, si turlele: păstori,

Cu drumul ce-nsoţeşte înceata caravană
Ce-au coborat pe verdea câmpie argeşeană
De sălcii plângătoare şi plopi pribegitori;

Ţinutul unde seara din lunci şi din zăvoaie,
Ca şi argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Şi unde clarul cântec de clopot creştinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.

O, varf de deal! O, capăt linistitor de drum!
Opresc aicea pasul şi îmi dezleg privirea,
Când prin amurg se-nalţă, visând nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum

In vie

Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie…
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
- Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

Castanul cel mare

Se zbate Strâmba-Lemne cumplit în pomul zdravan,
Cu brate noduroase si cu atletic trunchi
Întelenit în vie, desi pân-la genunchi
I s-a urcat cu-ncetul pamântul gras si reavan.

Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,
Si-n noapte plin de pace, de pasari si de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Si-nseninat, primeste pe crestetu-i lumini.

Castanul între struguri si-a înteles menirea:
Ce-am cautat pe drumuri, gaseste stând pe loc,
Si, adâncind pamântul aceluiasi noroc,
Cu zeci de ramuri tine în brate fericirea.

Ma simt, Florica, -n preajma-i atâta de sarac!
De ce nu poate pasu-mi sa prinda radacina,
Si sa ramân al viei ca pomul pe colina,
Si sa ma strâng de tine ca vita de arac…
Radacini

Nod de naparci, serpi vajnici cat bratul si cat cotul,
Trunchi negru de balaur incolacit si rupt,
Ciorchine de soparle — pamantul dedesupt
Surpandu-se, in taina se dezvelesc cu totul.

Dar vraci vicleni cu barba de iasca si de musch,
In nopti cu luna noua plesnindu-i cu nuiele,
I-au inlemnit deodata umflati asa in piele
De le-au ramas sub coaja intaratatii muschi.
Frunzarele deasupra, imbelsugand colina,
Isi leagana seninul cu vantul in vazduh —
Cum sa cunoasca iadul in care trup si duh
Se zbate dezgropata, sucita, radacina?
Stau si privesc la serpii ce scormone-n pamant
Si la pamantul care le fuge de sub pantec...
Copaci, mosie, vreme — neindurat descantec...
Si eu, cu tot frunzisul si radacina-n vant.

Ciresul

Voi înhama magarul, ca-n vremi, la caprioara
El ce priveste toate cu ochi de întelept –
Si voi urma poteca de mult, suisul drept
Prin via verde-n tactul copitei ce-o masoara.

Si luând prajina lunga si cosul împletit,
O fata-n vâlnic rosu va merge înainte,
Am sa opresc magarul din mersul lui cuminte
Sub un cires, de roade si de ani multi boltit.

Ciresul va fi rosu ca si-n copilarie,
Ciresele pe ramuri vor atârna cercei,
Cu brate goale, fata va prinde-n sortul ei,
La fiece prajina, o suta si o mie.

Si când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Când gol va fi ciresul, iar cerul plin de stele,
Bunicii i-as aduce acasa cosuri grele…
De-as mai avea bunica si sufletul de-atunci

Padurea din valea mare

O simti deodata toata, cu o cutremurare,
Cum stapaneste peste micimea ta de om,

Cu mii de trunchiuri albe si cu un singur dom
Frematator — padurea de fagi din Valea Mare.
Aicea omenirea te lasa pic cu pic:
Incepi de traiu-ti silnic si stramt sa te desferici,
Inveti, uimit, sa intri in codri ca-n biserici
Si ca mai sfant pe lume nu poate fi nimic
Decat aceasta pace in razele-nserarii,
Cand se tarasc, alaturi de netede tulpini,
Din arborii aievea alti arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc al marii,
Si cand, legandu-ti pasii de cale, te-ai oprit
Sub fagii nalti, in templul adevarat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tamaduirii,
La jgheabul care curge cu sipot potolit.

Cucul din valea popii

In zori, ca poterasii, din vai sirag ies plopii.
Ascult de la rascruce cu suflet de haiduc
Cum cucu-n codru verde ma cheama sa ma duc
S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii.
Pe flori, ca pe-o velinta, stau de la cantatori,
Pandind cu ochii lacomi din rasaritul rumen
Cum soarele soseste rotund, ca un egumen,
Si numara pe ceruri matanii de cocori.
Pe cand in calea-i lunga se roaga la toti sfintii,
Eu il dezbrac de raze sub frasin si anin.

La zavoi

Ma-ntorc ta tine, Arges, o, rau de-odinioara,
Pe drumul de fanete ce fuge printre clai,
Dar unde mai sunt astazi, sa tie-aceleasi cai,
Tustrei copiii veseli, de-atunci, din carioara?
Si unde-i scaldatoarea in care ca un vrac
— Zavoi cu par de salcii si ochi de apa vie —
Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie
A razei pogorate pe cerul porumbac.
De doua ori acelasi nu m-oi scalda in ape,
Caci zilele de-a valma cu valul tau se scurg,
Si vacile baltate de soare in amurg
Nu beau acelasi Arges cand vin sa se adape.
In cipciit, in clopot si-n sopot nencetat,
Alt rau, din clipa-n clipa, te-a zamislit izvorul;
Nebanuit ca dansul ma nase viitorul —
Dar tu te chemi tot: Arges, cu tot: Ion Pillat.

In lunca

Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii
Ducand la camp sindrila sau sus la munte grau,
Te-abate-n lunca veche si mana pin’ la rau.
Amurgu-n vai se lasa cu carduri de prigorii,
Cu-apusul luna alba cazu in helesteu:
Pe floarea-i ca pe-un nufar se-asaza brotaceii,
Si cantecul lor straniu, prin umbrele aleii,
Cu zile descantate m-ar urmari mereu.
De n-ar incepe-acuma ca-n amintiri sa sune
Lung clopotele-ncete ce vin de la zavoi,
Dar vacile in noaptea albastrului trifoi
Treptat se departeaza prin vis si prin pasune...
Opreste-ma la Arges, pe plaja care-o stiu,
Sa-i tin in maini nisipul, in cupe efemere,
Si sa visez — cum fuge prin degete si piere —
Trecutul, si talanga, si soarele tarziu.

Parcul Golestilor

Am asteptat amurgul ca zarile sa fie
Altare largi suflate in aur preacurat,
Iar salciile, care pe drum au tremurat,
Inspre Golesti sa-nsire albastra lor stafie.
Am stat batand la poarta prelung — si s-a deschis;
Si iata casa-n iederi si parcul in paragini,
Si iata-ma ca unul ce-ar rasfoi imagini
Dintr-o calatorie pe jumatate vis.

Aleile — e toamna — duc toate catre moarte.
Razoarele se-neaca in bozii si-n urzici...
Si, inima-ncarcata de amintiri, imi zici:
Va trebui odata Florica ta sa poarte
In ea pustietatea de care mai bolesti...
Dar m-am oprit cu mana sfios la palarie,
Caci m-ajungeau, lungite de-amurg pe balarie,
Mari, umbrele-nfratite a’ fratilor Golesti.

Lumina iarna

A nins. În soare codrul cu trunchiuri de carbune
Întinde umbre-albastre pe proaspatul omat
Si ma visez la geamuri cu anii îndarat:
Vad dealul alb, târlia si vremurile bune.

Ies, scârtâie zapada ca ieri sub pasul meu,
Si atârnând marame subtiri de promoroaca
De ramurile joase, lumina goala joaca
Azi numai pentru mine si pentru Dumnezeu.

Apoi îsi da pe spate tot parul de beteala
Si sare învârtindu-si al razelor hanger
Si unde talpa-i roza atinge albul ger
Fulgerator scânteie pe nea câte-o petala.

Crra… trece pe sub soare vâslind întâiul corb.
A stat din joc lumina, pe brânci se face mica…
Crra… stolu-ntreg – si-n umbra ramân privind cu frica
Trei picaturi de sânge pe-o ramura de sorb.

Biserica lui Horia

Mai stai visand la muntii ce soimi si aur poarta?
Pe vale, Ariesul soptind il mai auzi?
Pribeaga langa Arges, vadana printre duzi,
Biserica pustie si fara brazi la poarta.
Cioplita din puterea molidului si din
Credinta stramoseasca legat-n barna dura,
Ce mester vechi, de tara, cu greaua lui secura
Ti-a hotarat altarul lui Horia, destin?
In jurul tau cresc duzii cu frageda verdeata
Si iarba cruda-ntinde la soare plase verzi
Sa prinda randunele de umbra. Tu iti pierzi
Deasupra lor, in frunze, clopotnita-ndrazneata.
Pe mortii tai zadarnic ii mai astepti, si nici
Un preot nu-ti mai canta, batran, din psaltichie...
Dar azi, cu primavara, cereasca si pustie,
Slujesti botez la granguri si nunta la furnici.

Casuta din copac

Se leagana si astazi, cand vantul sufla-n frunza,
Sus pe stejar-naltata, casuta din copac.
Cu gazda mea batrana ce bine ma impac!
Ii duc bolnavu-mi suflet, de oameni sa-l ascunza,
Un suflet ce sa uite trecutul nu putu
Si care jalnic bate mereu la alta poarta,
Un suflet ce iubirea nehotarat isi poarta
Din loc in loc, zadarnic... O, vindeca-mi-l tu!

Tu, sora cea mai buna cu aripa si ramul,
Primeste-l la fereastra de cer cu ciocarlii.
Tu, nelegata inca prin grele temelii
De tarina prafoasa, da-i sa-si serbeze hramul
Padurea, si vazduhul, si vantul, la un loc —
Si rupta din parjolul apusului de soare,
Facand din creanga-n creanga, viu, flacara-i sa zboare:
O veverita rosie cu coada ei de foc.

Casa din deal

Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampa
Ca o buna la nepotelul mic.
Pe-atunci stiam ca-i vie; azi nu mai stiu nimic:
Apas cu nepasare de om pe-a usii clampa.

Sub acoperisul, care-i sta ca un bonet,
Glicina ei pe tâmple cadea ca o suvita.
Si, mirosind a floare de tei, a lamâita,
A cantalup, a lisa de chitra, a serbet,

În fiece odaie dezvaluiam cu frica
Alt gând din vechiul suflet curat si românesc…
Ce nu-mi cuprinde mintea, desi îmbatrânesc,
Pe-atunci traia în voie în inima mea mica.

Pendule batrâne mai bat acelasi ceas,
Prelung, ca o dojana, în linistea sonora,
Dar timpul intra-n casa trântindu-i alta ora,
Si inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.

Camara de fructe

Deschid cu teama usa camarii de-altadata
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, si racoarea, si umbra lor uitata.

Ma prinde amintirea în vânatul ei fum,
Prin care cresc pe politi si rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbra, piersici de jar, si-albastri struguri
Si pere de-aur rosu cu flacari de parfum.

Sovaitor ca robul, ce calca o comoara
Din basmul cu o mie si una de nopti, ma-nchin:
Vad pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Si tamâiosii galbeni ca soarele de vara.

Se-aprind fantasmagoric caise si gutui:
Trandafirii lampioane si lampi de aur verde...
Dar parasind camara ce mintile îmi pierde,
Tot rodul vrajitoarei cu lacat îl încui.

Odaia bunicului

Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,
Şi ceasul lui pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,
Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă
Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă
Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.

Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scârţâit o uşă… un pas… şi-aştept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?
Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii…
Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Şi şoricelul

Ochelarii Bunicii

Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremeneşte anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei şi-i pun sfios pe nas.

Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimic,
Doar pozele din rame vechi au întinerit…
Dar din adânc de-oglindă, în faţă, mi-a zâmbit
În jilţul ei – ca-n vremea când eram mic, bunica.

La geam foşneşte plopul sau paşii ei au foşnit?
Prin uşa zăvorâtă „ei” intră în odaie.
E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculae…
Dar cine e băiatul acela liniştit?

Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte…
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai ştiu…
Nu vreau să-l ştiu…nu pot să-l ştiu… E prea târziu!
De omul chel şi rău, rămân legat pe moarte.